Novak Djokovic l-a învins în trei seturi pe Daniil Medvedev în finala US Open 2023, 6-3, 7-6, 6-3, în trei ore și 17 minute, sârbul asigurându-și astfel al treilea titlu de Grand Slam al sezonului și al 24-lea în total.
Djokovic egalează astfel recordul de Slamuri în Era Open (bărbați și femei) deținut de Margaret Court, continuând să acceseze noi înălțimi în legendara lui carieră.
Este a patra oară în cariera sârbului când reușește să câștige trei titluri de Grand Slam în același an, după 2011, 2015 și 2021.
Este al patrulea său titlu la New York (din zece finale), și primul din 2018. Djokovic devine, de asemenea, și cel mai în vârstă campion de Grand Slam din Era Open.
Roger Federer spunea, întrebat undeva înainte de startul turneului despre cine ar fi opțiunea lui pentru a-l câștiga, a spus că „Novak Djokovic, este o alegere cât se poate de sigură”. Privind retrospectiv, ar fi trebuit să fie clar pentru toată lumea că, în ciuda ascensiunii spectaculoase și inevitabile a lui Carlos Alcaraz, ediția aceasta este turneul lui Novak. Că sârbul va avea o întâlnire cu istoria pe Arthur Ashe. Și că de data asta n-o va mai rata.
Finala de la Cincinnati, tot retrospectiv privind, la adăpostul a ce știm deja acum, a schimbat cumva dinamica și pentru US Open. L-a făcut un pic mai reținut pe Alcaraz, o idee mai căzut pe gânduri, mai conștient de faptul că nu e, încă, suficient de matur pentru o mulțime de situații complexe din tenis, precum cea de a intra într-un turneu de Grand Slam ca număr 1 și deținător al titlului. Și, în schimb, l-a energizat pe Nole, i-a dat o sclipire în plus, l-a repus pe făgașul cel bun. Două înfrângeri back-to-back în meciuri mari în fața lui Alcaraz ar fi cântărit destul de mult. Așa însă, acel succes monstru i-a readus aminte lui Novak că e, în continuare, masculul alpha în circuit. Și l-a poziționat perfect pentru un US Open pe care l-a dominat ca în vremurile bune. Ca în prezent, adică.
Efortul uriaș depus pentru a salva acel meci cu Carlos din ghearele înfrângerii ce părea inevitabile la un moment dat e același tip de efort pe care Novak îl depune într-un punct oarecare, refuzând să-l piardă, refuzând să lase o minge aparent imposibil de ajuns să cadă și a doua oară. Refuzând să lase un set în care se clatină ca un om beat să-i scape din mână. Refuzând să mai dea ceva gratuit într-un tiebreak. Asemenea eforturi sunt cele care schimbă dinamici. De game, de meci, de finală, de turneu. Uneori, de sezoane întregi. Djokovic avea dreptate să lase totul pe teren în acea finală de la Cincy, după cum nu era niciun dubiu că va lăsa totul în această finală, în acel set doi incredibil, de aproape două ceasuri. Întors în America după doi ani în care nu a primit șansa de a face ce știe el să facă mai bine, niciun punct, niciun game, niciun meci nu avea cum să fie neimportant. Era personal de data asta. Și de data asta.
Lumea a crezut că se va repeta acea finală și la US Open. Tenisul – sportul în general – face bine că nu ascultă niciodată de calculele hârtiei. De asta îl iubim, de altfel. Când Medvedev a făcut unul din cele mai bune meciuri ale vieții pentru a-l bate pe Alcaraz în semifinale, Djokovic vedea cum i se deschide în față oportunitatea de a închide un cerc.
Acum doi ani, în fața aceluiași adversar, Nole avea șansa de a face un Calendar Grand Slam absolut istoric. Îi mai trebuia un meci. După o vară intensă și epuizantă emoțional și fizic, nu l-a mai avut, cedând destul de clar în fața rusului. Tenisul i-a oferit astăzi oportunitatea de a scrie o altă poveste, tot cu o bucată importantă de istorie pe masă. Iar Djokovic n-avea cum să o mai rateze.
Medvedev aproape că s-a minunat, la ceremonia de premiere, când s-a auzit pronunțând cu voce tare că „de fapt, eu chiar l-am bătut pe Novak într-o finală de Grand Slam”, amintindu-și de finala de acum doi ani. Era o o formă de compliment în stilul rusului, cel care își începuse discursul întrebându-l pe Nole „ce mai cauți aici?”, un fel de „n-ai câștigat destul?”. Dar mai degrabă însemna un „cum de încă mai poți, de unde mai ai energia, de unde îți tragi motivația?”. Apoi, între alte câteva glume, Medvedev a observat amar: „Credeam că nu am o carieră rea, dar eu am 20 de titluri, iar tu ai 24 de Slamuri. Wow”.
Cu doi ani mai în vârstă față de 2021, la 36 de ani, Djokovic încă mai poate, încă mai are energia, încă mai are motivația. Și poate câștiga dominând net, cum a făcut-o în primul set, când l-a neutralizat pe Medvedev cu ușurință, obligându-l să alerge mult, lovind mingea curat și agresiv, închizând punctele repede ori de câte ori s-a ivit ocazia. Daniil, un apărător fantastic, o caracatiță abilă să pună mingi înapoi din orice poziție, a părut confuz tactic în acel prim set, și a găsit viața la retur constant dificilă.
Apoi Djokovic poate câștiga suferind, cum a făcut-o în al doilea set, unul cât un meci, la propriu și la figurat. După ce primele game-uri au continuat dinamica primului set, cu Medvedev clătinându-se și fiind păstrat în meci doar de serviciu, totul s-a schimbat brusc de la jumătatea setului. Djokovic a câștigat 17 puncte la rând pe serviciu în set până la 3-3, când, dintr-o dată, a început să dea semne de slăbiciune fizică. Orice o fi fost, Djokovic nu a putut să ascundă, fie că a fost prea greu de ascuns, fie nu i-a păsat ce semnale transmite dincolo de fileu. Cert e că a făcut două duble greșeli în acel game, a respirat greu după fiecare punct lung, s-a prăbușit de-a dreptul după un rally intens, rămânând întins pe ciment pentru a-și recăpăta suflul. Ba chiar n-a mai urmărit o scurtă, alegând să se aplece pe genunchi. Și-a luat timp cât a putut între puncte și a avut câteva așezări dubioase la minge, faimoasa lui elasticitate fiind testată la maxim de câteva contorsionări ce au stârnit rumoare.
Medvedev avea o oportunitate acolo, și nu e ca și cum n-ar fi văzut-o. Dar deși a bătut puternic la ușă, deși a avut o minge de break, rusul s-a văzut ținut pe dinafară de un Djokovic incredibil de inspirat din punct de vedere tactic, care a scos maximul din aproape fiecare situație. Serviciul – în special cel în exterior din careul de egalitate – l-a ținut în viață. Iar venirile la fileu l-au scos la liman. Un Djokovic ofensiv, apelând constant la serve & volley, căutând să scurteze punctele? Cine ar fi zis acum niște ani, dar Novak din 2023 are tot pachetul și încă ceva peste.
Dar un hold după un game de 13 minute nu era suficient să rezolve problema. Medvedev s-a întors, insistând pentru break. Dinamica a rămas aceeași: Djokovic, clătinându-se, la propriu și la figurat, ținând cu dinții de serviciu, până trece piaza rea. Medvedev, găsind imposibil să facă ceva cu returul. La 6-5 a avut minge de set pe serviciul sârbului, și acolo s-a jucat, probabil, titlul. Felul în care Daniil și-a procurat set point-ul, cu un rever riscant în lung de linie, spunea că înțelege că trebuie să facă mai mult, dacă vrea ceva de la meciul ăsta.
Dar acolo s-a terminat toată apetența lui Meddy pentru risc. În schimbul care a urmat, rusul a avut setul în rachetă dacă ar fi ales să se ducă în lung cu un passing shot realizabil. S-a dus la siguranță, în cross, un Djokovic stors îl aștepta acolo, ca un bătrân înțelept, și l-a pedepsit. Novak s-a întors zâmbind către baseline, apreciind riscul prin care tocmai trecuse. Nu e nicio garanție că Medvedev ar fi câștigat meciul, dacă lua acel set. Erau însă toate garanțiile că, odată pierdut (într-un tiebreak în care Djokovic a fost absolut senzațional pe final), Medvedev nu mai avea absolut nicio șansă. Ceea ce setul al treilea – un set în care Djokovic și-a recăpătat prospețimea și s-a întors la dominația din primul set, iar în ce-l privește pe rus, întrebarea era doar cât timp mai rezistă afișând acel calm aparent – a și demonstrat-o.
Asemănările între felul în care a părut Djokovic sfârșit în meciul cu Alcaraz de la Cincinnati și cum a părut sfârșit în setul doi de azi cu Medvedev sunt evidente. Maniera în care s-a ridicat deasupra tuturor problemelor e, fără cuvinte mari, inspirațională. E sursă pentru metafore, pentru a explica ce-l face pe Djokovic diferit. Sau, în limbajul noii generații de fani, e ca în meme-ul cu „Call an ambulance, but not for me”.
O victorie superbă ca execuție tactică, întâi de toate. Djokovic n-a fost atât de bun la fileu probabil în niciun alt meci important din ireala lui carieră (84 la sută procentaj din 44 de veniri). Apoi, o victorie superbă ca mindset, dar știam deja cu cine avem de-a face.
La un moment dat din acest sezon, discursul a fost despre cum Carlos Alcaraz e pe cale de a pune capăt dominației lui Djokovic, cum era Alcaraz a început deja. Privind acum, la capătul sezonului de Slamuri, ce-a făcut Carlos a fost, de fapt, să găsească o cale prin care să-i țină, cumva, piept lui Djokovic, să-l stopeze temporar. La trasul liniei, doar unul din cele patru Slamuri nu a ajuns la Novak, iar era lui e încă în plină desfășurare. Fără spaniol, acel Calendar Grand Slam s-ar fi întâmplat anul acesta. Un record în minus pentru Nole. Dar nu mai are nevoie de el pentru a demonstra ce a avut de demonstrat.
La ceremonia de premiere, Novak a vorbit foarte frumos (așa cum a făcut-o și în interviul pentru Game, Schett and Mats, când a povestit despre interacțiunea din timpul meciului cu fetița lui) despre Kobe Bryant, căruia i-a dedicat acest titlu, îmbrăcând un tricou pregătit special. Kobe a rămas în istoria baschetului în multe feluri, dar modul în care transcende sportul este prin faimoasa lui Mamba Mentality, despre care se vorbește și se va vorbi mereu, care-i citată în mai toate discursurile motivaționale.
Privindu-l pe Novak îmbrăcat în tricoul cu numărul 24, singura dilemă este de ce încă nu vorbim la fel de mult despre Novak Mentality. O vor face, însă, mii și mii de copii care încep acum sportul avându-l ca sursă de inspirație.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu